Este foarte greu să povesteşti despre o ţară pe care o cunoşti destul de bine. Este ca şi cum ai scrie despre ţara în care te-ai născut şi pe care o ştii de-o viaţă. Sunt atâtea aspecte pe care ai vrea să le incluzi şi îţi este teamă că ai putea să uiţi exact esenţialul sau lucrurile care fac diferenţa. Ai vrea să spui atât de multe despre locuri, despre oameni şi mentalităţi şi despre tot ceea ce este mai puţin cunoscut sau despre tot ceea ce te-a marcat în mod special şi ai impresia că nu vei reuşi niciodată să cuprinzi totul sau să exprimi ceea ce simţi de fapt... În prezent familia mea se împarte între două „locaţii”: între Bucureşti şi Italia. În plus elementul italian a pătruns, prin alianţă, în familia noastră: tatăl meu vitreg este italian, după cum şi fratele meu vitreg tot italian este. Mama locuieşte de mai bine de unsprezece ani în această ţară unde are o afacere de familie împreună cu soţul ei, deci nu aş greşi dacă aş considera Italia ca fiind o a doua „acasă”. Sunt foarte multe de spus despre această ţară care, sub o denumire sau alta, se află pe harta Europei de vreo trei mii de ani. Dar, desigur, un mapamond întreg ştie despre Cezar sau Cicero şi despre Imperiul Roman. Sau despre Papa de la Roma, Renaştere, Michelangelo, despre Da Vinci sau despre Verdi. Cine nu a auzit de Pavarotti, de Sofia Loren, de Madonna sau de Squadra Azzura? Mai este nevoie să menţionez Ferrari, Gucci, Prada, Dolce şi multe altele, pe care îmi este teamă să le înşir ca să nu fie considerate „publicitate”? O.K. Dar de fapt ce e Italia? Pentru mulţi este mult soare, plaje, gondolieri, bărbaţi macho, Veneţia şi multe alte clişee turistice. Pentru mine poate fi, mai degrabă „la colazione fatta ogni mattina al bar”, micul dejun pe care ei îl iau, ca o regulă, la bar, în drum spre serviciu, cu o cafea şi un „dolce” (care poate fi un croisant sau un ştrudel) care să-ţi dea energie pentru o jumătate de zi. Şi când e vorba de cafea, italienii chiar se pricep să o facă! Că e cappucino, espresso, lungo, machiatto sau orice alt fel, cafeaua lor e pur şi simplu fără egal. Şi nu spun asta ca să-i complimentez ci pentru că eu, ca şi amatoare de cafea, nu am băut în altă parte ceva mai bun. După cum, între noi fie vorba, nici îngheţată mai bună ca aici nu am mâncat. Probabil că vă gândiţi că italienii pleacă foarte devreme de-acasă ca să aibă timp să-şi savureze cafeaua în linişte. Nici vorbă! Savuratul cafelei de dimineaţă sau a oricărui tip de cafea se face în România şi, probabil, în alte părţi ale Europei. Nu şi aici! În Italia cafeaua se dă, realmente, pe gât. Plus că este extrem de tare şi de concentrată! Micul dejun la bar nu ajunge să dureze mai mult cinci minute. Şi de-acolo, plini de energie la propriu, fiecare pleacă la locul de muncă. Unde, desigur, mai consumă şi alte cafele... Îmi spunea cineva care a lucrat câţiva ani la Roma înainte să vină să lucreze în România, că după părerea sa modul „frisky” de a fi al italienilor se datorează cafelei băute...Nu pot să nu zâmbesc de câte ori imi aduc aminte. Italia mai poate fi şi pauza de prânz de două ore, care este sfântă pentru toată lumea şi care, de obicei, ţine vreo trei ore şi mai bine, dar nimeni în afara turiştilor nu se supără şi nici nu comentează. Fie că este mic sau mare oraşul în care te afli, trebuie să ai grijă să vizitezi şi să cumperi ce doreşti înainte de 12.30- 13.00 şi după 15.00- 16.00, pentru că doar restaurantele lucrează în acest interval. Dar că veni vorba de prânz, puţine sunt ţările care pot rivaliza cu bucătăria italiană. Chiar unul dintre cei mai populari bucătari englezi de astăzi, Jamie Oliver, a învăţat să gătească, printre altele, de la italieni. Toată mâncarea lor este delicioasă, şi foarte sănătoasă, ţinând cont că se bazează în principal pe salate, sortimente marine sau pe ulei de măsline. Însă ce uimeşte este varitatea. Sunt atât de multe moduri de a găti acelaşi tip de mâncare de la o localitate la alta sau de la o regiune la alta! Poate că singurul domeniu unde nu excelează prea tare sunt, după părerea mea, dulciurile. Cu excepţia îngheţatei, fireşte, care se consumă pe teritoriul italic din vremea împăraţilor romani. Cel puţin aşa mi s-a spus. Se pare că pe vremea aceea se aducea gheaţă- înfăşurată în paie ca să nu se topească- de pe culmile cele mai înalte ale munţilor, iar apoi era păstrată într-un fel de beciuri, sub pământ. Italienii au o vorbă: „fare una bella figura” care, cred eu, este esenţa unui simţ estetic înnăscut. În special când vine vorba de haine şi de accesorii. Oriunde ai fi în Italia, fie că este un sătuc pierdut în munţi, fie că este Roma, Milano, Torino sau orice alt oraş, ai mereu impresia că te afli într-un continuu spectacol de modă. Puşti de liceu, tineri, maturi sau persoane în vârstă, femei şi bărbaţi deopotrivă sunt permanent îmbrăcaţi şi asortaţi după ultima modă cu cele mai în vogă branduri. Iar ca accesorii nelipsite- indiferent de anotimp- sunt ochelarii de soare, genţile şi desigur „il telefonino”- telefonul mobil este pentru ei mai degrabă un accesoriu de modă decât un gadget. De fapt italienii nici nu sunt prea mari specialişti în tehnologie. Dacă ai probleme cu calculatorul sau cu telefonul mobil cam ai de umblat până să găseşti pe cineva care chiar se pricepe. În schimb când vorbim de haine şi de accesorii nu poţi decât să exclami: Doamne, ce haine şi ce genţi! Ce ochelari de soare! Şi ce pantofi sau parfumuri poţi găsi în Italia! Şi, ce este şi mai important, cât de accesible sunt ca preţ! De fapt cred că este de ajuns o singură vacanţă în Italia, ca să îţi schimbe pentru totdeauna percepţia despre modă. Am întâlnit la un moment dat pe cineva care mi-a spus că, în ceea ce priveşte hainele, viaţa lui se împarte în două: înainte şi după Italia. Cred că cu asta am spus totul! Italia nu este doar mare, deşi marea este unul dintre primele lucruri cu care toţi asociem această ţară. Pentru mine Italia mai este şi o regiune de munte frumoasă, dar destul de săracă, care se cheamă Abruzzo. Şi ce mă impresionează aici nu sunt neapărat peisajele: avem şi noi munţi şi brazi şi natură la fel de frumoase. Dar ceea ce a construit omul este impresionant şi nu se găseşte deloc în România: şosele-fără gropi- care urcă la peste 1000 metri altitudine; sate de piatră („sate” le numesc ei, dar dacă ar fi la noi cu siguranţă le-am numi „orăşele”) cocoţate la înălţimi uluitoare, suspendate deasupra unor văi adânci şi abrupte; lanţuri de tunele ce trec prin inima munţilor, mai ales pe drumul care leagă Roma de Pescara. Este o zonă spectaculoasă unde, de asemenea, se produc „confetti” (nişte bomboane tradiţionale care se dau cadou la ocazii speciale precum: nuntă, botez, logodnă, prima împărtăşanie, absolvirea facultăţii etc). Am creionat aici doar câteva aspecte care mi s-au părut definitorii pentru ceea ce reprezintă pentru mine Italia. Desigur că aceasta este doar suprafaţa. În realitate, această ţară este mult mai complexă şi mai variată. Mi-e teamă că, încercând să redau câteva aspecte importante să nu fi căzut şi eu în categoria turiştilor care sfârşesc prin a vorbi tot în clişee. Sper, totuşi, să nu o fi făcut. Măcar parţial...