Limba arabă vorbită într-un număr mare de ţări din Orientul Mijlociu şi Apropiat şi Republica Democratică Populară a Yemenului (Yemenul de sud), Federaţia Emiratelor din Golful Persic, Kuweit, Irak, Iordania, Siria, Liban, de circa 100 de milioane de locuitori, face parte din familia limbilor semitice. Limba arabă –vehicolul unei religii cu vocaţie universală, Islamul a reunit diverse naţiuni care având un credo comun, s-au bucurat şi de un limbaj-proclamat ideal- ca bază a revelaţiei. Acest limbaj va deveni expresia privilegiată a unei lumi uimitor de variate, dar care, în acelaşi timp, avea o cultură comună. Termen convenţional derivat din numele Sem, care, după legenda biblică, ar fi fost strămoşul populaţiilor care au locuit în Arabia, Siria, Palestina şi Mesopotamia. Această legendă reflectă, de fapt, asemănarea izbitoare dintre idiomurile acestor populaţii, asemănare de care au fost conştiente din antichitate.Alături de arabă, această familie de limbi mai cuprinde accadeana, aramaica, sud-aramaica şi limbile semitice abisiene. Limba arabă - care a fost iniţial limba populaţiei nomade din Peninsula arabică (cu excepţia Arabiei meridionale) – s-a extins, în urma cuceririlor arabe din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, devenind- datorită Coranului- limba literară şi de cult a întregului Orient musulman. Această limbă a fost mult timp principalul mod de expresie al unei strălucite culturi şi civilizaţiei islamice, fiind supranumite, pe drept cuvânt, latina Orientului. Dacă în ciuda puternicei influenţe arabe, Persia şi popoarele islamizate din Asia Centrală, precum şi turcii otomani şi-au păstrat limbile lor naţionale, Siria, Irak-ul, Egiptul şi celelalte ţări mediteraneene din vechiul califat musulman au fost supuse unui adânc proces de arabizare care s-a prelungit în decursul mai multor secole, ducând la formarea a ceea ce este astăzi frecvent denumit lumea arabă. În lumea arabă actuală, araba literară - esenţialmente scrisă - este moştenitoarea directă a marii limbi clasice : este este rezervată, într-o formă mai mult sau mai puţin clasicizantă , în scris cât şi vorbită, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi între oameni cultivaţi), dar araba medie este limba învăţământului şi a mass -media, ea împrumuta adesea din dialectul vorbit în fiecare ţară şi este înţeleasă practic de oricine a făcut studii. În fapt, aceasta forma literară modernă constitute o veritabilă trăsătură de unire pentru mulţi arabofoni, căci lumea arabă a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie. Ceea ce caracterizează situaţia lingvistică din lumea arabă nu este, însă, multitudinea dialectelor- lucru firesc pentru un teritoriu atât de vast, cuprinzând un număr mare de ţări- ci faptul frapant că limba literară, având un caracter unitar foarte pronunţat, se deosebeşte extrem de mult de toate idiomurile vorbite, care se înrudesc, în mod evident, cu ea, dar care s-au îndepărtat toate. Acest fapt, ciudat la prima vedere, îşi are o explicaţie istorică şi anume că limba literară contemporană este o formaţie supradialectală, care continuă în mod direct limba arabă clasică- limba Coranului şi a literaturii clasice- ale cărei reguli arhaice sunt menţinute de gramatica normativă în virtutea unui puternic curent purist, general admis. Se poate spune, deci, că în timp ce idiomurile vorbite au evoluat liber în decursul a aproape 1400 de ani, limba literară a fost menţinută- într-un mod conştient şi întrucâtva artific artificial-la un stadiu foarte arhaic şi că- în afară de vocabular- limba literară contemporană se deosebeşte prea puţin structural, de limba clasică, pentru ca să putem vorbi de deosebiri gramaticale importante între aceste două aspecte- vechi şi modern- ale arabei literare (cu excepţia unor inovaţii sintectice de topică).